În copilărie am locuit impreună cu părinții mei la curte. Era o curte în formă de potcoavă, în care casele erau așezate una langa alta, în mijloc existând un fel de grădină cu pomi și straturi de flori.
Vecinii de lânga noi, o familie spilcuita (el colonel, ea cu sange “albastru” descendenta din prinți unguri) au cumpărat pentru cei doi baieti ai lor, un cățel din rasa bullmastiff.
Ca orice pui de cațel, Bob era tare frumușel când l-au adus, arăta ca un purceluș grăsuț care se legăna leneș când mergea.
Era răsfățatul tuturor copiilor din curte.
Dar, în scurt timp a crescut atât de mult încât ne era frică să ne mai apropiem de el. Deși era pașnic, când te vedea alergând avea obiceiul să-ți sară în spate și să-ți pună labele pe umeri.
Se zvonea prin curte că doarme în pat cu stăpânii lui, motiv pentru care mama mea era oripilată. Pentru ea acest lucru era de neconceput.
După câțiva ani s-a intamplat ca Dl.Colonel să se îmbolnăvească grav și să moară.
Din acea zi Bob nu s-a mai atins de mâncare, era trist și statea întins pe covorașul de langă pat fără să-l părăsească. Stăpâna lui spunea ca sufera din cauza morții soțului ei, dar eu cu mintea mea de copil nu puteam înțelege asta.
La scurt timp Bob s-a stins si el. A fost mare tristete în curte și s-a vorbit mult timp despre loialitatea și iubirea lui față de stapân`su. Era o IUBIRE FĂRĂ CUVINTE, dar tot IUBIRE se numea.
Mi-am reamintit acum, cand mi-a calcat pragul cabinetului o clientă îndurerată de moartea animalului de companie.
La inceputul discuției aproape că se jena să spună pentru ce a venit. Își plangea moartea prietenuui patruped cu multă discreție, pentru a nu fi ridiculizată de cei din jur. Deși simțea multă durere, își punea întrebarea dacă este normal să fie atât de afectată de pierderea lui.
Nu putea prelua convingerile și detașarea celor din jur : “este doar un animal”, “du-te la un adapost de câini și adopta un maidanez”. Pur si simplu nu putea privi această pierdere prin ochii lor.
Dupa ce am discutat îndelung, a înțeles că este normal tot ce i se întampla și s-a liniștit. A devenit conștientă că durerea este aceeași, indiferent că este vorba de un animăluț sau de un om.
Atunci când există atașamentul din iubire față de o ființă, poate singura care ți-a stat alături ani de zile, nu poți să nu suferi.
Și, la fel ca și în cazul oamenilor, acea ființă este de neînlocuit.
Iar dacă ne gândim că aceste animale de companie ne dau adevarate lecții de viață, lecții pe care mulți dintre noi nu reușim să le învățăm nici până la adânci bătrâneți, atunci chiar putem spune că avem lângă noi niște prieteni adevărați, niște întelepți prețioși, de la care avem ce învăța :
– ne iubesc și ne acceptă așa cum suntem, fără a încerca să ne schimbe
– nu sunt ranchiunoși – chiar dacă nu ne-am purtat frumos cu ei, ne întâmpină cu aceeași bucurie
– trăiesc cu plăcere fiecare clipă a vieții, molipsindu-ne cu entuziasmul lor
– sunt fideli, iar loialitatea și iubirea lor este dovedită prin gesturi care implică uneori sacrificiul suprem
Cred că doar cei care au, sau au avut, animale pot înțelege toate acestea.
Si, ca sa închei într-o notă optimistă, referindu-mă la sentimentele care leaga un om de animalul sau de companie, am sa citez cele spuse de un scriitor (Will Rogers) : “ Dacă nu există câini în rai, atunci aș prefera să merg acolo unde se duc ei când mor”.
Tu, ai avut parte de o astfel de iubire fără cuvinte ?
Cu drag, Magdalena
P.S. Ajută-ți prietenii trimițându-le acest mesaj.
Cabinet individual de psihologie ∞ Magdalena Ciuca
YouTube:
